Hello, hello!
Într-o postare recentă v-am spus povestea repausului vocal total făcând referire, în mod special, la aspectele de ordin medical. Azi vreau să vă împărtăşesc şi alte gânduri, impresii, trări ...despre această provocare! Va fi o postare tip rubrica Diverse! Mai amuzante, mai sensibile, mai pragmatice despre...repausul vocal total! Deloc util de această dată. Fără a respecta vreo ordine anume, voi reda diverse flash-uri, părţi ale aceluiaşi film.
Impresii despre repausul vocal!
Mă aşteptam să fie mai greu! Ei bine, nu a fost aşa! M-am întrebat cum de am reuşit! Eu, o vorbăreaţă , o năvalnică într-ale vorbei! Răspunsul:
- pot fi foarte receptivă la programare lingvistică; o bună colegă ce a trecut prin aceeaşi experienţă, mi-a spus aşa: Să ai ambiţie şi voinţă, din momentul în care ţi s-a spus STOP, nu mai deschizi gura, sub nicio formă! N-am ştiut în acea clipă cât de mult m-au influenţat vorbele sale şi îi mulţumesc! Aceleaşi cuvinte spuse de către oricine altcineva, cu mai multă/mai puţină influenţă asupra mea, în alt moment...puteau să nu aibă mare însemnătate! Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă ca anumite cuvinte, spuse la timpul potrivit, de către persoana potrivită, pe tonul potrivit să devină literă de lege pentru mine, să-mi fie ca un motto! Vouă vi s-a întâmplat vreodată astfel?
- am mers la spital pentru a rezolva o problemă şi nu aveam de gând să-mi bat joc de timpul petrecut departe de familia mea şi de casa mea, de toate eforturile implicate!
- fraza spusă scurt, pe ton categoric, de către doctoriţă a avut şi ea mare importanţă (v-am povestit anterior despre aceasta);
- apoi, am ştiut că este vorba despre lupta mea cu mine însămi, am vrut să-mi demonstrez că se poate şi sunt mândră de faptul că am reuşit!
- m-a motivat şi gândul la alternativă, la consecinţe; în situaţia actuală am doar de tăcut, pe viitor aş putea avea intervenţie chirurgicală, aş risca să comunic numai în scris, aş risca să nu îmi pot exercita activitatea profesională; perspectiva aceasta poate să facă tăcerea să pară o bagatelă!!!
Ce a fost bine, ce a fost rău, ce a fost uşor/greu la toată această experienţă?
*** Sprijinul extraordinar al soţului meu a contat cel mai mult! M-a ascultat, m-a înţeles, m-a ajutat în toate cele...
*** V-am mai spus deja că eu fug de medici şi de spitale precum fuge acela de tămâie! Cele 12 zile de spitalizare au trecut mai uşor datorită unor factori:
- zilele de weekend le-am petrecut la fratele meu acasă;
- am comunicat de mai multe ori pe zi cu soţul meu şi cu fiica noastră (FB şi telefon, aplicând sistemul despre care vă spuneam în cealaltă postare);
- am stat într-o rezervă de două paturi, singură (în ultimele două zile a fost internată o doamnă ce avea o problemă de sănătate fără legătură cu repausul vocal); aveam frigider în rezervă şi, alăturat acesteia, baie cu cabină de duş; nivelul de curăţenie era în limitele decenţei; am avut mâncare gătită de-acasă, îmi încălzeau la sala de mese în cuptorul cu microunde; prin urmare, condiţii favorabile!:))
*** Tăcerea mi-a dat o linişte, un calm, m-a determinat să fiu mai puţin impulsivă, mai calculată, mai...ZEN, cumva, aşa m-am simţit! Când renunţi la cuvinte şi comunici cu ceilalţi prin zâmbet, folosind expresivitatea ochilor şi a chipului (cu intenţia de a mulţumi, pentru a saluta, pentru a arăta că ai înţeles :)) sau că ai fost înţeles, pentru a adresa o rugăminte, pentru a nega ceva, pentru a te amuza la o glumă spusă etc) ai senzaţia că ai o lumină şi o pace interioară, o demnitate cumva - pe care sunt convinsă că aţi remarcat-o şi voi la persoanele cu dizabilităţi! Ahh, ce reconfortant este că nu te simţi obligat (cunoaşteţi acele situaţii de complezenţă) să porţi vreo conversaţie cu cineva!:)) Vreau să subliniez ideea că foarte multe se schimbă în viaţa ta, te raportezi în altă manieră la oamenii din jur, la situaţiile în care eşti implicat!
*** A fost greu în privinţa Diei...Ştiam că, la vârsta sa, va avea dificultăţi în a înţelege şi a accepta asta, mai ales că este un copil foarte vorbăreţ care doreşte şi pretinde să fie ascultat, să îşi spună părerile şi ideile, să îi fie acordată atenţia cuvenită! Ştiam că va fi frustrantă pentru ea situaţia şi, de aceea, am apelat la rude să ne ajute "găzduind-o" în prima săptămână, după ce am revenit acasă; au fost zile când nu a fost posibil acest plan (fiecare are viaţa sa şi treburile sale până la urmă!) şi atunci chiar am simşit că mi-e greu; e dificil să îi explici în scris unei fetiţe de 8 ani de ce alegerea vestimentară pe care o face nu este inpirată, de ce îi recomanzi o anumită ţinută; implică mult scris şi copilul nu e făcut să aibă atâta răbdare; când a exclamat: Parcă ne certăm mereu de când scrii! mi s-a rupt inima şi mi-a venit, pentru prima dată, să renunţ... Am depăşit momentul căci ştiam că mult a fost, puţin a rămas - în câteva zile puteam să reiau comunicarea firească treptat-treptat, nu în forţă! La spital, m-am asigurat că înteleg bine ce înseamnă acest treptat-treptat: Azi puţin , mâine un pic mai mult şi tot aşa, în circa o săptămână - două revii la volumul obişnuit de cuvinte al unei zile; fără convorbiri telefonice şi povestiri; când ajungi la povestit, îi strângi laolaltă pe toţi, îi aliniezi ( :)) vă imaginaţi ?!) şi le spui tuturor o dată, NU fiecăruia în parte!
*** Deşi doctoriţa mi s-a părut iniţial inabordabilă şi necomunicativă, cred că am "câştigat-o" de partea mea cu stoicismul manifestat în exerciţiul de repaus vocal; şi-a schimbat treptat atitudinea, mi-a explicat, mi-a desenat :)) (pentru a mă face să înţeleg cum arată corzile mele vocale şi ce problemă au), m-a lăudat...ori mie îmi dai puteri înzecite să suport greul dacă mă lauzi, dacă primesc aprecieri (am comportament de căţel sau de copil în astfel de cazuri)!
Fapt divers (de luat aminte!!!)
*** Dintre cei aflaţi la uşa cabinetului unde se desfăşurau exerciţiile foniatrice, două persoane erau acolo deoarece fuseseră operate de tiroidă (atenţie, nicio problemă ce ţine de specialitatea ORL!), de acelaşi medic (!!!) ce le secţionase corzile vocale astfel că săriseră, fără vină, din lac în puţ!
Câteva situaţii amuzante!
*** Eram "cazată" la etajul al doilea, secţia Foniatrie; exerciţiile foniatrice se desfăşurau după-amiaza, într-un cabinet aflat la parter; se lucrau în 3 reprize, la interval de cca o oră; asta implica o plimbare sus-jos, sus-jos; m-am gândit că ar fi necesară şi ceva mişcare astfel că alergam pe scări de fiecare dată, plusând; mergeam până la ultimul etaj (et. 4) şi-napoi; nu mi-a reuşit niciodată să întrec liftul (colegii mei de palier si de tăcere, oameni cu self preservation, urcau cu acesta)!
*** Veti spune că sunt "cu capu' " dar am comis o fază de pomină încă din prima seară...Exista baie, cu cabină de duş (una dintre uşile acesteia nu trebuia mişcată, riscai să cadă peste tine); în astfel de situaţii am o reţinere în a atinge tot ceea ce se află în jur; m-am întrebat ce fac, unde/ pe ce îmi aşez pijamalele pe care urma să le îmbrac, dar hainele pe care urma să le dezbrac?! Prosopul!!! De tot hazul, ştiu! Evrika!!! Le-am ordonat frumos pe un scaun din rezervă şi am intrat cu acesta în baie; cu ceva dificultate l-am strecurat pe uşă, dar am reuşit! Constat că mi-am uitat fix gelul de duş în rezervă! Pfff, doar nu era să car înapoi scaunul! Ţuşti, cei doi paşi până în rezervă, îmi iau gelul şi-napoi repede! Cinci secunde a durat, suficiente pentru vecina din rezerva alăturată să intre pe uşa băii şi să facă ochii mari văzând scaunul-intrus şi să-şi mute consternată privirea de la scaun la mine şi-napoi! Eu eram deja acolo, dar cu o secundă întârziere; să-i explic/să mă explic n-aveam cum (eu tăceam, ea tăcea - consemnul!); a înţeles că trebuie să iasă, că eu fusesem prima acolo :)). Ce şi-o fi zis în gând biata femeie?! Oricum, vă asigur că n-am mai intrat cu scaunul în baie, am avut revelaţii şi am găsit căi mai pragmatice, mai normale...
*** Pentru două zile, am fost "o pacientă uitată"! A existat o problemă de comunicare între parter şi etajul 2, între medic şi asistente; doctoriţa a descoperit că eu nu fac exerciţiile foniatrice; uraaaa, de când tot încercam să-i transmit asta, în scris! M-a întrebat ce aşteptam?! Hmm, fireşte că aşteptam, în tăcerea mea "prea disciplinată" să îmi spună cineva unde, la cine şi când să merg pentru acestea; s-a descoperit "vinovatul": o asistentă omisese să mă anunţe; pe un bilet, doamna doctor a notat că sunt "o pacientă uitată" şi că roagă lucru intensiv pentru recuperarea timpului pierdut :)); asistenta aflată în tură în acea zi a venit să-mi spună că mă trimite cu "un părinte" care ne va arăta (mie şi unei alte colege) unde se află cabinetul pentru exerciţii; din cauză că erau şi câţiva copii internaţi acolo, am crezut că "părintele " e tatăl unuia dintre ei; oopsss, era un preot; cred că numai noi două ştiam despre această temporară asociere, mergea părintele cu o turaţie de alergam după el eu şi colega de ne sfârâiau papucii, temându-ne că-l pierdem şi oi rătăcite rămânem!N-aveam cum să-i grăim ceva, toţi trei eram "muţi"!:P
La final, încheind apoteotic subiectul repaus vocal şi spitalizare, vă las o fotografie făcută chiar în intervalul cu pricina...Imaginaţi-vă cât de tare mă plictiseam dacă mi-am făcut o poză cu telefonul, aşteptând să vină fratele meu; nu de alta, dar să văd şi eu cum am fost!:)) Îmi amintesc astfel de un personaj al Cellei Serghi care nu se privea în oglindă când pleca de-acasă ci când se întorcea!:)) Avea şi un argument: pentru a vedea cum a fost, cum a arătat!:)) Mereu mi s-a părut hilară ideea...
Uşor de remarcat faptul că îmi place să mă joc pe site-ul piZap şi, măcar imaginar, îmi doresc o astfel de senzaţie de răcoare!
Doamne, cât am putut să scriu, sper să nu vă mai obosesc astfel niciodată!:) Dacă ştiţi să citiţi pe diagonală şi decideţi să faceţi asta, vă înţeleg!:P
Gata, de-acum vom vorbi numai despre vorbe, nu despre tăceri!
Zi frumoasă vă doresc!
Vă pup şi vă mulţumesc pentru răbdarea cât marea!:)
Cu drag,
Ilda
Lavender Thoughts
