Bună, fetelor!
În urmă cu circa o săptămână, simţind apropierea vacanţei - mă refer la vacanţa şcolară pe care o au în această săptămână elevii de ciclu primar, aveam nişte viziuni de un optimism aproape efervescent în legătură cu ritmul în care voi scrie pe blog! Idei multe mă animau, unele vechi, altele noi... Îmi propusesem să îmi fac şi "provizii" de postări, să ne ţină de cald atunci când nu voi reuşi să fiu activă aşa cum mi-aş dori!
Pfff, fireşte că planurile acestea entuziaste au fost în totală discordanţă cu trăirile sufleteşti, cu starea de spirit pe care am avut-o ulterior! În loc de asta, mi-am căutat refugiu şi, printre altele, am îmbrăţişat rolul de follower/ cititoare, vizitând o parte dintre blogurile de beauty pe care le îndrăgesc, lăsând feedback atunci când nu am citit de pe telefonul mobil.
M-am gândit mult la cei care au fost implicaţi în mod direct sau indirect la cele întâmplate în seara de vineri. Nu găsesc cuvânt care să fie reprezentativ pentru ceea ce s-a petrecut acolo. M-am pus în locul participanţilor la concert, în locul celor ce se aflau în club din varii motive, m-am pus în locul părinţilor, rudelor, prietenilor sau cunoştinţelor lor şi am ştiut că durerea pe care o simt eu e infimă comparativ cu ceea ce au simţit, simt şi vor simţi ei (iar viitorul se mai poate lua în calcul doar pentru unii, nu pentru toţi). Până şi exerciţiul de empatie în sine e atât de dureros...
M-am gândit mult la cei care au fost implicaţi în mod direct sau indirect la cele întâmplate în seara de vineri. Nu găsesc cuvânt care să fie reprezentativ pentru ceea ce s-a petrecut acolo. M-am pus în locul participanţilor la concert, în locul celor ce se aflau în club din varii motive, m-am pus în locul părinţilor, rudelor, prietenilor sau cunoştinţelor lor şi am ştiut că durerea pe care o simt eu e infimă comparativ cu ceea ce au simţit, simt şi vor simţi ei (iar viitorul se mai poate lua în calcul doar pentru unii, nu pentru toţi). Până şi exerciţiul de empatie în sine e atât de dureros...
Am ezitat îndelung, neştiind dacă să vă fac o mărturisire. Aleg calea de mijloc şi vă spun doar puţin - credeţi-mă, nici nu aţi vrea să ştiţi mai mult. Toată această amărăciune mi-a răscolit amintiri pe care aş dori să nu le fi avut. Am rememorat, fără a vrea, o situaţie extrem de dureroasă prin care a trecut familia mea, întâmplare nefericită (ce a implicat incendiu şi explozie) în care am pierdut un om foarte-foarte drag. Eram doar o copilă, aveam puţin peste zece ani; au încercat să mă protejeze pentru a nu şti prea multe, sperând să îmi fie mai uşor; dar ferestrele au ochi, pereţii au urechi şi vârsta aceea e una la care eşti impresionabil; în plus, suferinţa imensă după o astfel de pierdere subită nu poate fi ascunsă, oricât ai încerca! M-au năpădit imagini, am retrăit momente de o tristeţe covârşitoare. Am plâns ştiind întrucâtva ce sunt nevoiţi să trăiască aceia care au rămas în urmă şi cât de greu le va fi!
Hmmm, am început postarea asta cu un cu totul alt gând! Voiam să abordez mai multe subiecte - în legătură cu blogul şi cu viitoarele postări. Va trebui să păstrez ideea pentru că acum, după cele aşternute aici, simt că nu mai e momentul potrivit şi că starea mea sufletească nu îmi e prielnică!
Mă opresc şi voi lăsa aşa... Chiar de nu vreau asta, e parte din mine. Sunt obişnuită să aduc aici aspecte tonice şi frumoase ale vieţii dar îmi permit să mă abat acum. Nu voi pune la păstrare, în draft, gândurile acestea. Şi nici nu le voi şterge. Intuiţia îmi spune că, în cazul în care nu aş spune Let it be!, aş lua-o de la capăt la următoarea postare şi m-aş impotmoli.
Nu vă voi adresa îndemnuri în legătură cu toate acestea, fiecare ştie mai bine ce simte, cum gândeşte, care îi este poziţia în acest context şi ce poate să facă! Însă îmi permit să citez aceste versuri:
Hmmm, am început postarea asta cu un cu totul alt gând! Voiam să abordez mai multe subiecte - în legătură cu blogul şi cu viitoarele postări. Va trebui să păstrez ideea pentru că acum, după cele aşternute aici, simt că nu mai e momentul potrivit şi că starea mea sufletească nu îmi e prielnică!
Mă opresc şi voi lăsa aşa... Chiar de nu vreau asta, e parte din mine. Sunt obişnuită să aduc aici aspecte tonice şi frumoase ale vieţii dar îmi permit să mă abat acum. Nu voi pune la păstrare, în draft, gândurile acestea. Şi nici nu le voi şterge. Intuiţia îmi spune că, în cazul în care nu aş spune Let it be!, aş lua-o de la capăt la următoarea postare şi m-aş impotmoli.
Nu vă voi adresa îndemnuri în legătură cu toate acestea, fiecare ştie mai bine ce simte, cum gândeşte, care îi este poziţia în acest context şi ce poate să facă! Însă îmi permit să citez aceste versuri:
The day we give in is the day we die!
sursa: Pinterest
... şi vă las cu o piesă a trupei Cargo, preferata mea dintre toate ale lor:
Ilda
Lavender Thoughts to you
Later edit:
Later edit:
Fete dragi, simt nevoia unei clarificări! Citind comentariile voastre, mă tem acum să nu mă fi exprimat greşit sau confuz şi să se inţeleagă că mă plâng de ceva! Sub nicio formă, nu am dreptul ăsta, aş mânia pe Dumnezeu! Am vrut doar să îmi explic fragilitatea stării emoţionale precizând că am simţit totul şi din perspectiva celui ce a trăit o astfel de durere in familie!
