Bună, fete dragi!
Dacă am avut vreodată sentimentul că se lasă greu scrisă o postare, atunci chiar nu știam ce înseamnă asta cu-adevărat... De vreo oră și jumătate tot încerc să aștern aici niște gânduri ce, evident, ar prefera să dea bir cu fugiții! Dar lașă nu sunt, nu îmi permit să fiu atunci când tind (hmm, slăbiciuni omenești avem toți), să dispar precum măgarul în ceață nu mă reprezintă și-atunci... iată-mă înfruntând situația!
Aici a început totul. Era 2012. Sfârșit de noiembrie. Binecuvântat moment. Călătoria asta extraordinară m-a sporit atât de mult (știți că îmi place vorba asta a lui Noica) - cum nici nu mi-aș fi putut imagina!!! Am experimentat ieșind din zona de confort de atâtea ori, mi-am deschis inima fără rezerve, am căutat, am fremătat, am vrut mai mult de la mine însămi, am scris cu frenezie - fericită că am întâlnit și merg pe urmele unei idei frumoase, am avut oportunități la care nu m-aș fi așteptat! Și, în tot acest iureș captivant, am avut șansa de a vă cunoaște pe voi! Voi mi-ati fost alături - și am în vedere întreaga profunzime a acestei expresii! V-am simțit alături în mod constant, loial. Ați fost fără cusur, tot ceea ce am avut nevoie - sufletește și spiritual vorbind - ați oferit! Aceasta e o comunitate în care parcimonia nu și-a găsit locul.
La drept vorbind, să tot fie vreo lună de când eu știu că prezenta postare trebuie scrisă. Sunt o mulțime de motive ce determină acest imperativ! De ce trebuie? Pur și simplu, pentru că simt că vă datorez asta! Mulți Unii ar afirma că greșesc considerând astfel, că e exclusiv decizia mea, că e un blog personal, că nu datorez nimănui explicații! Ei bine, am cu totul altă opinie în această privință!
... când s-au creat legături atât de puternice, când ai împărtășit bune și rele pentru timp îndelungat cu membrii unei comunități minunate, când ai sprjinit și ai primit ajutor în mod necondiționat, când ai primit confirmări și susținere în atât de multe moduri, cu atât de multă prietenie, căldură și generozitate, când ai dedicat atât de mult timp articolelor (în detrimentul multor altor activități) încercând să obții the best of you, străduindu-te să înveți, să evoluezi, să descoperi și să pui în valoare multe aspecte pe care nici nu le cunoșteai în legătură cu tine, când ai acordat blogului un loc foarte bine plasat pe lista importantă a priorităților tale, când te-ai aruncat cu pasiune în vâltoarea asta atât de frumoasă și te-ai lăsat purtat de val, când ai legat prietenii frumoase și durabile cu oameni cu care rezonezi într-un mod de-a dreptul uimitor, cu care comunici cu sentimentul că vă știți de-o viață... ei bine, atunci explicațiile sunt firești, ba chiar sunt de bun simț, ba chiar se impun - le datorez cititoarelor și prietenelor mele, le datorez mie însămi!
Am simțit nevoia unei pauze. N-a fost ușor să înțeleg că simt asta, n-a fost ușor să iau această pauză. Am gestionat lupta cu mustrările de conștiință, am prioritizat și am învățat să le țin la distanță. Mă refer strict la activitatea ca blogger. Mi-am spus că, probabil, e nevoie să mă îndepărtez ca să pot reveni în forță. N-a fost deloc așa! Mi-am spus că poate e vorba despre oboseala acumulată, prea mult hei-rup desfășurat peprea multe fronturi, prea multă presiune pusă de mine pe mine însămi pentru a fi la înălțime în multe privințe - la înălțime înseamnă să fiu eu mulțumită și împăcată cu rezultatele a ceea ce întreprind!
Am fost nevoită să accept ceea ce un exercițiu de introspecție îmi releva cu o sinceritate și o claritate crude: dacă mă aflu după aproape o lună de vacanță școlară (timp care a presupus relaxare și odihnă, detașare, pace) și tot nu deschid laptopul pentru a scrie... înseamnă că eu vreau să mă opresc! Și am continuat să fac cercetări pe tema asta și am tot constatat câte ceva ce nu îmi plăcea, nu îmi convenea, mă surprindea cu garda jos și eram nevoită să accept! E ca atunci când descoperi ceva pentru care nu ești pregătit, când inima spune una, mintea spune alta, când, apoi, acestea inversează rolurile și se contrazic singure, pe ele însele...
Ideea e că nu vreau să dezamăgesc pe nimeni: nici pe voi, nici pe mine însămi! Și e al naibii de greu! Pentru că nu găsesc calea prin care să pot avea și una și alta... Cercetările la care făceam referire mai sus mi-au arătat că mă aflu într-o perioadă a vieții în care simt că nu mai pot și nu mai am disponibilitatea de a aloca atât de mult timp pentru activitatea de blogging. Iar mie chiar îmi trebuie mult timp - sunt departe de a fi eficientă în acest caz, poate mă aflu chiar la polul opus eficienței! Mult timp pentru fotografii (indiferent de natura shootingului), foarte mult timp pentru redactare... Ore, ore, ore ce se revendică și pe care - oricât de dureros ar fi adevărul, nu îl voi ocoli și voi fi sinceră și deschisă cu voi așa cum am făcut mereu - simt nevoia să le canalizez în alte direcții...
Nu îmi plac momentele de rămas-bun, de-o viață nu-mi plac! Elevilor mei, când ne aflăm la final de serie, le spun că nu vreau acea serbare tipică de rămas-bun. Aaa, că ajungem să plângem de fiecare dată, indiferent de context, de cum e organizat evenimentul, indiferent cine dă tonul, cine/ce produce declicul... se pare că e inevitabil! Sunt emoții ce arată sentimente și nu trebuie să ne ferim de asta!
La fel vă voi spune și vouă: Nu vreau rămas-bun! Nu plecăm nicăieri! Doar că nu ne mai întâlnim în același fel, în același loc, în același ritm. Pentru fiecare dintre cititoarele mele sunt aici - mă puteți întreba orice doriți, îmi puteți cere ajutorul sau părerea, îmi puteți da semn pe oricare dintre căile prin care avem posibilitatea să interacționăm. Blogurile pe care scriu fete atât de dragi mie - bloguri al căror follower sunt - vor fi citite în continuare de mine - e drept, nu cu aceeași frecvență, iar feedback știți că ori las cu generozitate, ori nu las (nu cunosc calea de mijloc nici din acest punct de vedere)!
Nu cred că e nevoie să vă spun că am scris toate acestea cu inima strânsă. Este extrem de greu să las în urmă un proiect ce face parte din mine, din sufletul meu - mă las pe mine aici într-o măsură atât de mare, în fiecare cuvânt scris, în fiecare idee transmisă, în fiecare sentiment împărtășit, în fiecare fotografie, in fiecare speranță, în fiecare zâmbet de prietenie, de recunoștință, de dragoste adresat vouă! Sper să aveți puterea și disponibilitatea de a-mi înțelege și de a-mi respecta decizia. E luată după o îndelungată chibzuință, după o analiză profundă și matură, e luată după ce am avut certitudinea că asta doresc și că astfel e mai bine pentru mine acum (oricât de străin și de straniu ar suna ideea aceasta)...
Pentru că Lavender Thoughts e un colțișor virtual atât de iubit și, în ciuda aparențelor, vreau să cred că este născut sub o stea norocoasă, am o veste bună: există o persoană pe a cărei tinerețe, prospețime, creativitate și entuziasm mizez, persoană ce își dorește să preia ștafeta și să scrie mai departe povestea cu adieri de lavandă - așa după cum consideră și după cum o vor ghida propriile trăiri! Într-un fel, voi ați întâlnit deja această persoană și, la momentul la care ați făcut cunoștință (există cel puțin două fotografii în care apare pe blog), nimeni nu și-ar fi închipuit că vom ajunge în acest punct!
E o fată ce îmi este foarte dragă și e un om frumos! M-aș bucura să o primiți cu căldură, să îi fiți alături, să o încurajați cu feedback pozitiv așa cum mi-ați arătat mie că știți! Vă propun să păstrăm misterul și să o lăsăm să se prezinte singură atunci când se va simți pregătită... Nu mă lasă inima să nu vă dau un indiciu și îl las sub forma unei fotografii recente în care apărem amândouă!
Și mai las o rază de speranță, pentru mine, pentru voi - fără a fi promisiune, poate că e așa numitul loc de bună ziua: când mă vor chema dorurile toate de acest loc și nu voi putea să mai stau departe, chiar dacă asta ar implica intervale mari de timp (luni, ani), voi veni aici ca acasă - un acasă atât de drag - și voi scrie câte-o postare kilometrică, în stilul ce mă reprezintă și vă voi împărtăși impresii despre rujuri, despre locuri și oameni, despre experiențe, despre acele prețioase și prețuite happy moments, despre revelația unui produs de îngrijire ce a dobândit statut de Holy Grail... despre orice va fi să simt a împărtăși scriind și a scrie împărtășind unor prietene dragi care sunteți și care, în ceea ce mă privește, veți rămâne!!!
... când s-au creat legături atât de puternice, când ai împărtășit bune și rele pentru timp îndelungat cu membrii unei comunități minunate, când ai sprjinit și ai primit ajutor în mod necondiționat, când ai primit confirmări și susținere în atât de multe moduri, cu atât de multă prietenie, căldură și generozitate, când ai dedicat atât de mult timp articolelor (în detrimentul multor altor activități) încercând să obții the best of you, străduindu-te să înveți, să evoluezi, să descoperi și să pui în valoare multe aspecte pe care nici nu le cunoșteai în legătură cu tine, când ai acordat blogului un loc foarte bine plasat pe lista importantă a priorităților tale, când te-ai aruncat cu pasiune în vâltoarea asta atât de frumoasă și te-ai lăsat purtat de val, când ai legat prietenii frumoase și durabile cu oameni cu care rezonezi într-un mod de-a dreptul uimitor, cu care comunici cu sentimentul că vă știți de-o viață... ei bine, atunci explicațiile sunt firești, ba chiar sunt de bun simț, ba chiar se impun - le datorez cititoarelor și prietenelor mele, le datorez mie însămi!
Am simțit nevoia unei pauze. N-a fost ușor să înțeleg că simt asta, n-a fost ușor să iau această pauză. Am gestionat lupta cu mustrările de conștiință, am prioritizat și am învățat să le țin la distanță. Mă refer strict la activitatea ca blogger. Mi-am spus că, probabil, e nevoie să mă îndepărtez ca să pot reveni în forță. N-a fost deloc așa! Mi-am spus că poate e vorba despre oboseala acumulată, prea mult hei-rup desfășurat pe
Am fost nevoită să accept ceea ce un exercițiu de introspecție îmi releva cu o sinceritate și o claritate crude: dacă mă aflu după aproape o lună de vacanță școlară (timp care a presupus relaxare și odihnă, detașare, pace) și tot nu deschid laptopul pentru a scrie... înseamnă că eu vreau să mă opresc! Și am continuat să fac cercetări pe tema asta și am tot constatat câte ceva ce nu îmi plăcea, nu îmi convenea, mă surprindea cu garda jos și eram nevoită să accept! E ca atunci când descoperi ceva pentru care nu ești pregătit, când inima spune una, mintea spune alta, când, apoi, acestea inversează rolurile și se contrazic singure, pe ele însele...
Ideea e că nu vreau să dezamăgesc pe nimeni: nici pe voi, nici pe mine însămi! Și e al naibii de greu! Pentru că nu găsesc calea prin care să pot avea și una și alta... Cercetările la care făceam referire mai sus mi-au arătat că mă aflu într-o perioadă a vieții în care simt că nu mai pot și nu mai am disponibilitatea de a aloca atât de mult timp pentru activitatea de blogging. Iar mie chiar îmi trebuie mult timp - sunt departe de a fi eficientă în acest caz, poate mă aflu chiar la polul opus eficienței! Mult timp pentru fotografii (indiferent de natura shootingului), foarte mult timp pentru redactare... Ore, ore, ore ce se revendică și pe care - oricât de dureros ar fi adevărul, nu îl voi ocoli și voi fi sinceră și deschisă cu voi așa cum am făcut mereu - simt nevoia să le canalizez în alte direcții...
Nu îmi plac momentele de rămas-bun, de-o viață nu-mi plac! Elevilor mei, când ne aflăm la final de serie, le spun că nu vreau acea serbare tipică de rămas-bun. Aaa, că ajungem să plângem de fiecare dată, indiferent de context, de cum e organizat evenimentul, indiferent cine dă tonul, cine/ce produce declicul... se pare că e inevitabil! Sunt emoții ce arată sentimente și nu trebuie să ne ferim de asta!
La fel vă voi spune și vouă: Nu vreau rămas-bun! Nu plecăm nicăieri! Doar că nu ne mai întâlnim în același fel, în același loc, în același ritm. Pentru fiecare dintre cititoarele mele sunt aici - mă puteți întreba orice doriți, îmi puteți cere ajutorul sau părerea, îmi puteți da semn pe oricare dintre căile prin care avem posibilitatea să interacționăm. Blogurile pe care scriu fete atât de dragi mie - bloguri al căror follower sunt - vor fi citite în continuare de mine - e drept, nu cu aceeași frecvență, iar feedback știți că ori las cu generozitate, ori nu las (nu cunosc calea de mijloc nici din acest punct de vedere)!
Nu cred că e nevoie să vă spun că am scris toate acestea cu inima strânsă. Este extrem de greu să las în urmă un proiect ce face parte din mine, din sufletul meu - mă las pe mine aici într-o măsură atât de mare, în fiecare cuvânt scris, în fiecare idee transmisă, în fiecare sentiment împărtășit, în fiecare fotografie, in fiecare speranță, în fiecare zâmbet de prietenie, de recunoștință, de dragoste adresat vouă! Sper să aveți puterea și disponibilitatea de a-mi înțelege și de a-mi respecta decizia. E luată după o îndelungată chibzuință, după o analiză profundă și matură, e luată după ce am avut certitudinea că asta doresc și că astfel e mai bine pentru mine acum (oricât de străin și de straniu ar suna ideea aceasta)...
Pentru că Lavender Thoughts e un colțișor virtual atât de iubit și, în ciuda aparențelor, vreau să cred că este născut sub o stea norocoasă, am o veste bună: există o persoană pe a cărei tinerețe, prospețime, creativitate și entuziasm mizez, persoană ce își dorește să preia ștafeta și să scrie mai departe povestea cu adieri de lavandă - așa după cum consideră și după cum o vor ghida propriile trăiri! Într-un fel, voi ați întâlnit deja această persoană și, la momentul la care ați făcut cunoștință (există cel puțin două fotografii în care apare pe blog), nimeni nu și-ar fi închipuit că vom ajunge în acest punct!
E o fată ce îmi este foarte dragă și e un om frumos! M-aș bucura să o primiți cu căldură, să îi fiți alături, să o încurajați cu feedback pozitiv așa cum mi-ați arătat mie că știți! Vă propun să păstrăm misterul și să o lăsăm să se prezinte singură atunci când se va simți pregătită... Nu mă lasă inima să nu vă dau un indiciu și îl las sub forma unei fotografii recente în care apărem amândouă!
Și mai las o rază de speranță, pentru mine, pentru voi - fără a fi promisiune, poate că e așa numitul loc de bună ziua: când mă vor chema dorurile toate de acest loc și nu voi putea să mai stau departe, chiar dacă asta ar implica intervale mari de timp (luni, ani), voi veni aici ca acasă - un acasă atât de drag - și voi scrie câte-o postare kilometrică, în stilul ce mă reprezintă și vă voi împărtăși impresii despre rujuri, despre locuri și oameni, despre experiențe, despre acele prețioase și prețuite happy moments, despre revelația unui produs de îngrijire ce a dobândit statut de Holy Grail... despre orice va fi să simt a împărtăși scriind și a scrie împărtășind unor prietene dragi care sunteți și care, în ceea ce mă privește, veți rămâne!!!
O mare speranță exprim:
că veți privi această postare cu empatie, că veți manifesta înțelegere și că
nu mă veți considera o dezertoare!
nu mă veți considera o dezertoare!
Vă mulțumesc cu toată intensitatea pe care o pot așeza în aceste două cuvinte, sunteți niște tovarăși de drum extraordinari și niște prietene minunate!
Vă doresc să fiți sănătoase și iubite și să aveți puterea de a alege mereu ceea ce e bine pentru voi chiar dacă uneori asta vă pune la grea încercare!
Vă cuprind într-o mare îmbrățișare, cu toată dragostea!
Ilda
Lavender Thoughts
