Pasesc pe aleea acoperita de flori de tei uscate tardiv,de vant.Printre ele,trosnesc sub greutatea pasilor bucati din scoarta unui copac batran.Miros de pamant,de muschi si de tei.Cine-ar fi crezut ca se pot imbina atat de armonios...
Cateva case razlete de pe colinele din apropiere asteapta sarutul de noapte buna al cerului.Ca un nor rosu-caramiziu,soarele le acopera intr-o imbratisare,revarsand asupra lor linistea serii.Ma aud soptind ``acolo-as vrea sa fiu!``,insa ma zaresc privindu-ma intr-o vitrina ce inca pastreaza picaturile ultimei ploi.
Dar sunt aici! imi spun din nou.Si pregatindu-ma sa ma ascund in cardiganul meu calduros,o faclie rosiatica imi lumineaza calea precum un felinar intr-un tablou sepia.Cumva,nu ma mai zaresc in vitrinele ude si nici frig nu-mi mai este.
Soarele a parasit colinele pentru a apune.Sau pentru a-mi oferi bucuria imensa a celui mai intens apus cu aroma florilor de tei.
