Bună, fete dragi!
Ochii care nu se văd se uită... aşa spune o vorbă populară! Eu nu-s de acord cu asta. Poate-s naivă când cred şi sper că nu mă veţi uita şi că acesta va fi modul vostru de a mă susţine într-o perioadă în care există riscul palpabil ca preocupările profesionale să pună monopol asupra vieţii mele! E de la sine înţeles că avem nevoie de viaţă personală (în primul rând), avem nevoie să ne întâlnim cu noi înşine, avem nevoie de a ne urma şi pasiunile...
La pasiunea pentru blogging fac referire acum (e una dintre cele pe care vreau să le salvez) şi la ataşamentul puternic pentru comunitatea pe care o avem aici. Din păcate, chiar e nevoie să treacă puţin timp, să se aşeze lucrurile în matca lor, să găsesc acel echilibru care să mă ghideze în a le împăca pe toate încât să mă simt împăcată cu mine însămi (fără sentimentul de culpă, panică şi frustrare ce mă tot încearcă)...
Mi-aţi lăsat comentarii la ultimele şase postări. Aţi înţeles că din ele îmi culeg motivaţia şi aţi venit să alimentaţi această nevoie a mea. În tot acest interval de timp, nu am găsit răgazul sau starea necesară pentru a răspunde fiecăreia dintre voi - aşa cum îmi place, aşa cum îmi pare firesc, aşa cum obişnuiesc, aşa cum se cuvine a respecta timpul pe care îl rezervaţi pentru a aşterne aici gândurile voastre. Îmi cer scuze la modul cel mai sincer, simţind ceea ce spun în deplinătatea sensului acestor cuvinte!
Am scris postări puţine. Nu am reuşit să îmi mai respect angajamentele/termenele faţă de colaboratorii mei. Incomodă, delicată, neplăcută situaţie... Ca să nu spun: de-a dreptul nasoală!
Toate acestea... în calitate de blogger. Credeţi că stau mai bine în calitate de follower al blogurilor ce îmi sunt dragi? Nici pe departe! La fel de prost e rezultatul!
Sincer, în disperarea mea, m-a bătut gândul să ies din cursă! Pentru că nu pot şi nu vreau să pot face lucrurile cu jumătăţi de măsură. Hmm, e greu să renunţi cu una-cu două la tot ceea ce ai construit! Investiţii de toate tipurile am alocat acestui blog. Acelea dintre voi care au ajuns să mă cunoască, ştiu deja că investiţia de natură emoţională e cea pe care o preţuiesc cel mai mult, apoi vin toate celelalte...
În acest moment, caut în mine generozitatea supremă de a-mi acorda timp mie însămi, de a avea răbdare până îmi voi regăsi energia, inspiraţia, timpul şi forţa necesare, de a-mi ierta sincopele cu care funcţionez aici, de a spera că îmi veţi rămâne alături! Vouă nu vă cer nimic, doar mie. Uneori, e necesar să fim aspri şi exigenţi cu noi înşine, alteori e nevoie să fim blânzi şi să ne recunoaştem limitele!
Sursa: aici
***
Aceasta s-a vrut a fi o telegramă. Ştiţi voi: enunţuri concise, clare, întretăiate de câte-un incomod STOP, enunţuri prin care intenţionam să dau semn de viaţă şi să vă spun, pe scurt, pe unde mă aflu şi ce e cu mine. Într-un fel, a ieşit altceva... doar "într-un fel" - dacă ar fi fost să îmi permit luxul de a scrie tot ceea ce mi-aş fi dorit acum să transmit, ne-ar fi prins dimineaţa - pe mine scriind, pe voi citind!
Vă îmbrăţişez cu toată căldura...
... şi vă doresc să fiţi bine, în armonie cu voi înşivă!
Cu mult drag,
Ilda
Lavender Thoughts to you
