Pasii imi incetinesc si atunci imi au seama ca pantofii mei rosii sunt uzi.Atat de uzi,incat as putea sa mi-i scot si sa merg descult,fara sa simt ca-mi lipseste ceva.Pasesc pe frunze verzi,prematur alungate de vant din visul lor.Tot el,vantul,imi ravaseste parul cu adieri proaspete si arome ale ploii.Pasesc pe niste petale de bujori parfumati si nu pot sa nu ma intreb cine ar face o asemenea grozavie.Doar vantul are acest drept castigat din vremurile inceputului.
Asa cum ploaia si-a castigat dreptul de a-mi spala gandurile,de a-mi usuca apasarile,ascunzandu-mi lacrimile prin picaturile ei.Asa cum ea insasi isi gaseste apararea in impetuozitatea tunetului si in lumina fulgerelor,la fel si eu ma simt ocrotita sub caldura picaturilor ei,care ciocanindu-mi in umbrela,imi dau de stire ca ea e mereu acolo.
Ploaia.Iubeste verdele ca si mine,de aceea il contureaza si il intensifica dupa fiecare vizita.Se bucura,ca si mine, de arome proaspete,de aceea nu uita niciodata sa-mi lase parfumul ei.Stie cu cata armonie impaca cearta vrabiutelor ce se balacesc intr-un ochi de apa.Mai mult decat atat,ii place soarele recunoscator,ce se oglindeste in fiecare strop al fiecarui fir de iarba,in coloritul unei buburuze,in puritatea unui fluture alb.
